Stricturi esofagiene. Esofagul este un conduct musculo-mebranos prin care trec alimentele din faringe în stomac. La acest nivel se pot produce o serie de stenoze de diverse cauze.
Stricturile (stenozele) esofagiene sunt micșorări ale calibrului esofagian care apar în urma unor procese de cicatrizare la acest nivel transformând peretele esofagian într-un țesut cicatricial inextensibil.
În ceea ce privește etiologia acestor procese cicatriciale de la nivel esofagian, acestea sunt, de obicei, consecința diverselor tipuri de esofagite (inflamații ale esofagului).
Aceste inflamații esofagiene (esofagite) pot apare după ingestia de substanțe caustice, în urma acțiunii unor virusuri sau microbi care determină apariția unor boli infecțioase (herpes zoster, difterie, variolă); se mai pot întâlni inflamații cronice esofagiene specifice (TBC, sifilis, actinomicoză) și procese necrotizante ale peretelui esofagian.
Cel mai frecvent tip de esofagită este esofagita postcaustică care apare după ingestia de substanțe chimice caustice ca soda caustică, acid sulfuric, acid acetic, acid cromic, otrăvuri corozive.
Aceste leziuni evoluează în trei faze având o simptomatologie specifică pentru fiecare faza evolutivă.
Prima faza evolutivă se remarcă printr-o inflamație edematoasă cu secreție abundentă a mucoasei esofagiene; cea de-a doua faza este faza de ulcerație care se caracterizează prin necroza țesuturilor esofagiene care se elimină; a treia fază este faza de cicatrizare care transformă esofagul într-un cordon fibros, inextensibil.
Simptome. Din punct de vedere clinic, în primele ore și zile după intoxicație, esofagita postcaustică se caracterizează prin arsuri esofagiene severe asociate cu arsuri buco-faringiene care fac înghițirea imposibilă, la care se mai pot adăuga durerea, deshidratarea și posibil complicații perforative. Ulterior apare sialoreea (secreție salivară în cantitate foarte mare), regurgitații salivare cu striuri de sânge și eliminare de țesuturi necrotizate.
După faza acută a intoxicației se instalează o fază de vindecare aparentă care poate dura de la câteva săptămâni până la un an, timp în care deglutiția (act reflex prin care bolul alimentar, lichidele sau saliva trec din gură în faringe și apoi în esofag; înghițire) este aproape normală atât pentru solide cât și pentru lichide.
Treptat, bolnavul poate sesiza că întâmpină dificultăți la înghițirea alimentelor solide, aceste dificulăți de deglutiție instalându-se ulterior și pentru alimentele semilichide și lichide. Salivația este abundentă.
Semnele generale ale acestei afecțiuni sunt cu atât mai severe cu cât stricturile sunt cu calibru mai mic. Astfel, acești pacienți pot face cu ușurință o serie de infecții, în special pulmonare. Cu timpul, datorită faptului că nu se pot alimenta, acești bolnavi devin subnutriți și deshidratați. Dacă strictura este sus situată, lichidele vor fi expulzate prin gură și nas imediat după înghițire.
Pentru confirmarea diagnosticului de strictură esofagiană se fac următoarele investigații:
– hemoleucograma – cu valori modificate dacă apar sângerări;
– investigații imagistice – endoscopia esofagiană – radigrafia baritată – tomografia computerizată.
Tratamentul stricturilor esofagiene poate fi conservator dilatator sau chirurgical care este indicat numai în obliterările complete sau cvasicomplete ale esofagului, când tratamentul dilatator nu mai dilatator nu mai dă rezultate.