Cancerul testicular, simptome. Majoritatea tumorilor testiculare se manifestă cu semne şi simptome locale.
Un semn clinic cardinal este reprezentat de modificarea volumului, consistenţei şi sensibilităţii testiculului. Testiculul este mărit, dur, nedureros – clasicul „testicul greu”. Aceste modificări pot interesa întreaga glandă păstrându-i forma (seminom) sau deformând-o (teratom); mai frecvent, ele pot interesa însă o parte a testiculului.
Nodului tumoral mic, nedureros într-o glandă în rest perfect normală reprezintă etapa iniţială clinic. Descoperită în acest stadiu, tumora are mari şanse de curabilitate (cu excepţia choriocarcinomului).
Progresia tumorii menajează iniţial epididimul, funiculul spermatic şi învelişurile scrotale, care sunt normale la examenul clinic.
Evoluţia invaziei locale va include progresiv anexele testiculului şi peretele scrotal în masa tumorală. Orice masă tumorală scrotală care este coafată de capul epididimului reprezintă o tumoră testiculară. Voluminoasa masă tumorală
scrotală necrozată, ulcerată, sângerândă, fetidă – fongusul malign – reprezintă stadiul evolutiv local ultim.
Demn de remarcat sub raport clinic este faptul că, descoperită în stadiu local franc tumoral, boala este în mod real în stadiu diseminat cu foarte rare excepţii.
Hidrocelul satelit tumorii survine în 10% din cazuri, împiedicând examenul direct al glandei. Cunoscând această posibilitate, explorarea ecografică a oricărui hidrocel înaintea deciziei terapeutice devine mandatară. Identificarea unui nodul solid în glandă obligă la’ explorarea chirurgicală a testiculului prin abord inghinal, scutindu-ne de injuria oncologică a abordului scrotal sau – şi mai grav – a lăsării pe loc a unui cancer testicular după cura chirurgicală a
hidrocelului. Intenţia temporizării indicaţiei operatorii a unui hidrocel obligă cu atât mai mult la explorarea ecografică a scrotului !
Masca clinică pseudoinflamatorie (tumor – umflatura, rubor – roseata, dolor – durere, calor – caldura) a tumorilor testiculare pretează la confuzia cu orhiepididimita acută. Aceasta eroare de diagnostic este cea mai frecventă (30% din
cazuri) şi, până la un punct, scuzabilă cu condiţia limitării terapiei medicale la trei săptămâni în caz de eşec. Din păcate, practica curentă furnizează în continuare exemple de astfel de întârzieri diagnostice de săptămâni, luni, chiar ani de zile.
Orice orhiepididimită acută obligă la ecografie scrotală şi, în caz de eşec terapeutic în intervalul de timp amintit, la consult urologic având în gând posibilitatea etiologiei neoplazice a suferinţei. Această eroare de diagnostic este şi mai gravă când survine la copilul de vârstă preşcolară sau şcolară, vârste la care contextul în general sexual al etiologiei
uretritice lipseşte!