Blefaroptoza reprezintă o cădere anormală a pleoapei. Ptoza unilaterală sau bilaterală poate fi congenitală, consecutiv disgeneziei muşchiului ridicător al pleoapei superioare sau insertiei anormale a aponevrozei acestui muşchi pe pleoapă.
Ptoza dobândită poate evolua atât de încet încât pacientul nu-şi dă seama de existenta problemei. Observarea unor fotografii mai vechi este utilă pentru datarea debutului. Trebuie cercetată existenta în antecedente a traumatismelor, interventiilor chirurgicale oculare, utilizării lentilelor de contact, diplopiei, simptomelor sistemice (de exemplu, disfagie sau slăbiciunea muşchilor periferici) sau existenta unor antecedente familiale de ptoză. Ptoza variabilă care se agravează către sfârşitul zilei este tipică pentru miastenia gravis. Examinarea trebuie concentrată asupra argumentelor pentru exoftalmie, mase sau diformităti palpebrale, inflamatie, inegalitate pupilară sau limitarea motilitătii. Lătimea fisurilor palpebrale se măsoară cu capul privind drept pentru a cuantifica gradul ptozei. Ptoza
va fi subestimată în situatia în care pacientul ridică compensator sprânceana cu ajutorul muşchiului frontal.
Ptoza mecanică se produce la multi pacienti vârstnici, datorită întinderii şi surplusului de tegument şi de tesut adipos subcutanat palpebral (dermatochalasis). Greutatea suplimentară a acestor tesuturi deformate determină căderea pleoapei. Mărirea sau deformarea pleoapei consecutiv infectiei, tumorilor, traumatismelor sau inflamatiei produce de asemenea ptoză, pe o bază pur mecanică.
Ptoza aponevrotică este o dehiscentă sau o întindere dobândită a tendonului aponevrotic care leagă muşchiul ridicător al pleoapei de fata posterioară a pleoapei. Survine de obicei la pacientii vârstnici, probabil datorită pierderii elasticitătii tesutului conjunctiv. Ptoza aponevrotică este de asemenea o sechelă frecventă a edemului palpebral consecutiv infectiilor sau traumatismelor închise ale orbitei, interventiilor chirurgicale pentru cataractă sau utilizării lentilelor de contact dure.
Ptoza miogenă include miastenia gravis şi un număr de miopatii rare care se manifestă cu ptoză. Termenul de oftalmoplegie externă cronică progresivă se referă la un grup de boli sistemice produse prin mutatii ale ADN-ului
mitocondrial. După cum arată şi numele, cele mai importante semne sunt ptoza simetrică lent progresivă şi limitarea mişcărilor oculare. În general, diplopia este un sindrom tardiv deoarece toate mişcările oculare sunt reduse în măsură egală. În varianta Kearns-Sayre se produc modificări pigmentare retiniene şi tulburări de conducere cardiacă. Biopsia muşchilor periferici evidentiază „fibre roşii neregulate“ caracteristice. Distrofia oculofaringiană este o afectiune autozomal dominantă distinctă, cu debut la vârsta mijlocie, caracterizată prin ptoză, limitarea mişcărilor oculare şi disfagie. Distrofia miotonică, o altă afectiune autozomal dominantă, produce ptoză, oftalmopareză, cataractă şi retinopatie pigmentară. Pacientii prezintă oboseală musculară, miotonie, calvitie frontală şi anomalii cardiace.
Ptoza neurogenă se produce datorită unei leziuni care afectează inervatia oricăruia dintre cei doi muşchi care deschid pleoapa: muşchiul lui Muller sau muşchiul ridicător al pleoapei superioare. Examinarea pupilei ajută la diferentierea celor două posibilităti. În sindromul Horner, ochiul cu ptoză prezintă o pupilă mai mică, iar mişcările globului ocular sunt complete. În paralizia de nerv oculomotor, ochiul cu ptoză prezintă o pupilă mai mare sau normală. Dacă pupila este normală, dar mişcările de adductie, ridicare şi coborâre sunt limitate, există posibilitatea unei paralizii de nerv oculomotor cu crutarea pupilei.